Buna, dragii mei bine v-am regasit la mesajul de astazi!

Mi-am propus sa va vorbesc azi despre efectele ascunse ale gandirii inconstiente “nu merit sa fiu iubit” sau “nu merit sa fiu iubita”.

Stima de sine, increderea in sine, credinta profunda ca meritam sa fim iubiti exact asa cum suntem se formeaza in copilaria timpurie, se formeaza in perioada 0-4 ani, ceva de genul asta, in care copilul este iubit de parinti pentru simplul fapt ca exista.

Daca stam si ne gandim absolut practic, cinic de altfel, in momentul in care apare un copil in viata unui cuplu sau in viata cuiva aduce mult mai multe responsabilitati si greutati decat bucurii.

Inteleg foarte bine bucuria de a fi parinte, ma refer strict la partea practica da?… apar noptile pierdute, epuizarea, cheltuieli, viata noastra se schimba complet, nu mai putem sa facem ce vrem noi, cand vrem noi, viata de cuplu se schimba, viata sociala, viata profesionala si asa mai departe; si totusi copilul respectiv vine cu o bucurie si o stare de bine si de implinire in parinti incat atentia lor doar pe asta este centrata.

Copilul simte asta. Copilul simte si isi formeaza o credinta inconstienta ca merita sa fie iubit doar pentru ca exista.

Este foarte misto sa existe aceasta credinta, iar viitorul adult care a fost crescut intr-un mediu echilibrat, in care in primele etape ale vietii a fost iubit doar pentru ca exista; nu conta daca este frumos sau urat, destept sau mai putin destept, daca a evoluat in acelasi ritm cu cartile despre parenting sau nu… simplul fapt ca exista, ca gangureste, ca da din picioruse, ca zambeste, ca merge, ca respira; toate sunt aspecte suficiente ca sa fie iubit din tot sufletul de catre parintii sai.

Asta este varianta ideala.

Din pacate foarte multi dintre noi, as zice ca in special in societatea romaneasca, primesc partial sau trunchiat aceasta forma de iubire a parintilor si atunci adultul viitor merge in viata cu credinta ca este incomplet, ca este imperfect; si din aceasta cauza cere putin, accepta putin, accepta firimituri si din pacate cel mai adesea este un adult nefericit pentru ca alege relatii care nu-i satisfac nevoile de cuplu sau relatii de prietenie in care accepta comportamente pe care o persoana sanatoasa emotional le considera inacceptabile, face compromisuri care ii manca pur si simplu bucatele din suflet si din increderea in sine.

Pentru cei care urmaresc aceasta linie de audiouri, acest canal, poate va aduceti aminte de audio pe care l-am facut “Ce inseamna cand pornesti o relatie din lipsa”.

Prin acest audio vreau sa detaliez putin ce inseamna aceasta gandire de “sunt incompleta”, “sunt insuficient” si cum se manifesta relatii, in special intr-o relatie de cuplu.

De ce insist adesea pe relatiile de cuplu desi Lia ca aplicatie nu va fi centrata doar pe a aduce impreuna oameni care vor sa formeze o relatie de cuplu, ci si relatii de prietenie?… pentru ca relatia de cuplu este foarte apropiata, este apropiata si fizic pentru ca ne atingem in moduri in care de obicei nu o facem in alte relatii – nu ne sarutam cu colegii de serviciu, cu care suntem doar colegi de serviciu sau nu facem amor cu prietenii cu care suntem doar prieteni –, dar este vorba si de o relatie sufleteasca foarte intima.

Cel mai adesea impartasim cu partenerii de cuplu secrete, aspecte foarte vulnerabile ale noastre, ne aratam intr-o maniera mult mai autentica si mai completa decat o facem in alte relatii.

Practic suntem goi atat la propriu cat si la figurat, si suntem goi lipiti de celalalt si atunci celalalt simte toate gaurile noastre, toate lipsurile le vede.

Eu personal am impartit efectele acestei credinte “nu sunt suficient de buna pentru a fi iubita exact asa cum sunt”, am impartit efectele acestei credinte in doua directii pe care o sa le detaliez.

Prima directie care este si foarte evidenta si sunt convinsa ca cu totii fie am trecut in viata noastra prin astfel de relatii, fie am vazut in jurul nostru este ca facem compromisuri si acceptam anumite comportamente in relatiile de cuplu desi stim ca nu ne fac bine.

Undeva foarte profund in sufletul nostru stim ca meritam sa fim iubiti pentru ca ne nastem cu aceasta credinta.

Copilul mic nu are absolut nici un complex si in afara de fricile sanatoase care se refera strict la supravietuirea fizica nu are nicio frica, dar adultul care intra intr-o relatie de cuplu cu credinta ca nu merita sa fie iubit este disperat sa primeasca atentie, diverse forme de afectiune si atunci inchide ochii la tot felul de comportamente care pot sa fie de cele mai multe ori abuzive doar pentru a nu fi singur, doar pentru a primi acea farama de atentie din cand in cand.

Ma refer la relatiile in care acceptam faptul ca partenerul ne neglijeaza, ca suntem cel mai adesea pe ultimul loc in prioritatile persoanei cu care avem o relatie de cuplu, acceptam o relatie cu un partener care este dependent de munca, care anuleaza frecvent planurile de cuplu sau este indisponibil sau indisponibila pentru ca are de muncit, sau care alege cu o frecventa foarte mare mai degraba sa sprijine in diverse feluri persoanele din jur lasandu-ne pe noi sa ne descurcam singuri cu problemele pe care le avem.

De exemplu daca este in situatie de alegere: eu trec printr-o perioada foarte stresanta a vietii mele, fie ca am un membru al familiei bolnav, fie ca este o perioada stresanta la munca, fie chiar sunt bolnava fizic; partenerul de cuplu alege mai degraba sa sprijine alte persoane care trec prin situatii similare sau chiar mai putin grave.

In loc sa stea sa imi faca mie un ceai desi am febra 39 mai degraba se duce la vecinul de alaturi si il ajuta sa repare centrala, sau in loc sa stea sa ma asculte, sa-mi asculte durerile ca un membru al familiei mele este bolnav mai degraba alege sa stea de vorba cu un amic care este ofticat ca ii s-a stricat masina.

Sau in functie de cat de mare este aceasta lipsa a stimei de sine, lipsurile pe care noi consideram ca le avem, in functie de cat de proasta este imaginea noastra despre noi insine care ne duce la credinta ca nu meritam sa fim iubiti acceptam abuzuri, acceptam jigniri, acceptam infidelitati, acceptam postura de amant sau amanta, acceptam ca relatia sa fie ascunsa, acceptam sa sustinem financiar la nesfarsit persoana cu care suntem intr-o relatie de cuplu si acceptam sa fim loviti, sa fim jigniti; toate astea sunt forme de abuz si toate au la baza credinta ca suntem asa de naspa incat doar asta meritam si ne bagam singuri intr-o iluzie care este generata strict de noi insine agatandu-ne in mod constant de acele putine momente in care partenerul ne da atentie, ne vorbeste frumos, ne face un compliment, ne asculta pentru cateva minute.

Ne agatam de amintirea acelei dupamieze petrecute in doi – placuta de altfel -, saptamani intregi in asteptarea urmatoarei duminici in care partenerul se va hotara sa isi faca loc umpic de loc in viata lui sau a ei pentru a o petrece cu noi.

Astea sunt forme de abuz pe care noi insine il aducem si-l acceptam in viata noastra.

Cealalta directie pe care am remarcat-o si care are la baza aceeasi credinta “eu sunt o persoana naspa care nu merita sa fie iubita pentru ca sunt naspa” ne pune intr-un rol in care suntem noi abuzatorii in ceea ce priveste partenerul de cuplu, oricat de paradoxal este acest lucru.

Fara sa ne dam seama pentru ca noi avem credinta ca suntem o persoana cu foarte multe defecte, in momentul in care intalnim o persoana care chiar ne iubeste asa cum suntem noi desi ne vede, ne vede si calitatile si defectele dar ne ia la pachet – eventual ne mai spune “uite, poate ca aici ai putea sa faci altfel”, ne spune ce il/o deranjeaza, si asa mai departe, dar o face cu suficient de multa blandete si respect incat sa nu ne jigneasca -; dar in baza credintei ca noi avem atat de multe defecte incat nu meritam aceasta iubire neconditionata exacerbam acele defecte, pur si simplu le exacerbam.

Este ca si cum intr-o maniera super fucked up si trista, si inconstienta facem tot ceea ce ne sta in putinta sa demonstram persoanei respective ca nu merita sa stea langa noi.

De cele mai multe ori din pacate reusim sa facem asta si ne purtam atat de urat si neglijam atat de mult aceasta persoana incat pana la urma chiar ne paraseste.

Ce facem?… de cele mai multe ori facem exact ceea ce au facut parintii nostri cu noi: o neglijam, ii suntem infideli, o mintim, o jignim, ii desconsideram parerea, nu o ascultam; practic facem tot posibilul sa o indepartam.

Nu pentru ca ne dorim acest lucru – asta este partea trista a lucrurilor – ca de fapt undeva inauntrul nostru suntem atat de uimiti de faptul ca am intalnit pe cineva care ne iubeste exact asa cum suntem si este acolo, si ne iubeste, si ne mangaie, si ne pupa, si ne sprijina, si ne complimenteaza, si ne indruma spre o cale, spre o viata care ar fi mai fericita incat intram in panica si in loc sa asimilam si sa ne bucuram de iubirea respectiva, traim permanent cu presiunea faptului ca este o chestiune de timp pana cand aceasta persoana sa isi dea seama ca de fapt eu sunt un naspa si o sa ma paraseasca; si de cele mai multe ori alegem sa parasim inainte sa se intample exact acel lucru de care ne este frica: sa fim noi parasiti.

Dar de fapt persoana respectiva ne-a vazut, ne-a vazut si a ales sa ne iubeasca exact asa cum suntem, numai ca noi insine nu stim sa ne iubim asa cum suntem.

Asa ca fugim, fugim de nefamiliar, fugim de ceea ce nu intelegem si, din nou, ce este trist este ca nu intelegem cum o persoana pe care noi o percepem a fi foarte faina alege sa ne iubeasca pe noi.

Nu numai asta, punem persoana respectiva pe un piedestal foarte-foarte inalt printr-o comparatie irealista cu noi insine si ajungem la concluzia ca este prea buna pentru noi.

Refuzam schimbarea in momentul in care ne este ceruta – nu ma refer la o schimbare interioara, ci schimbarea unui comportament – pe principiul ca “oricum n-o sa fiu vreodata suficient de bun pentru tine, asa ca de ce sa imi bat capul sa fac niste pasi in aceasta directie?”… si da, sabotam relatia pana cand se termina.

Am vazut asta atat in viata personala cat si in alte relatii din jurul meu si este pacat, si de aceea va tot bat la cap si va spun. In momentul in care veti invata sa va acceptati si sa va iubiti pe voi insiva – iar acest mesaj este si pentru mine, evident – atunci iubirea sanatoasa va deveni familiara si in momentul in care iubirea sanatoasa, aia calda, tandra, blanda care are la baza acceptarea, sustinerea, siguranta, optimismul, visurile de viitor, planurile, speranta; in momentul in care aceasta iubire va deveni familiara atunci o sa cautam si o sa o apreciem.

In momentul in care vom invata sa fim noi cu noi insine blanzi, toleranti vom avea planuri de viitor, vom deveni optimisti atunci putem sa aducem aceasta atitudine si intr-o relatie de cuplu; dar pana cand nu reusim sa facem acest lucru aproape orice relatie de cuplu vom avea va fi una disfunctionala, fie pentru ca vom fi tentati si de cele mai multe ori o vom accepta relatii de cuplu care sunt disfunctionale, in care suntem abuzati intr-o forma sau alta, fie pentru ca vom sabota noi insine relatia respectiva fara sa ne dam seama; iar de cele mai multe ori cand ne dam seama este prea tarziu.

Am reusit sa ne ranim pe noi insine sau sa ranim persoana de langa noi atat de mult incat nu se mai poate face nimic; dar ce se poate face este sa ne invatam lectiile, sa facem pasii necesari pentru a ne iubii pe noi insine si apoi sa iesim in lume cu o alta atitudine, cu o alta stare emotionala si sa alegem si sa dezvoltam o relatie de cuplu functionala.

Asa ca sumarizez: in momentul in care credinta noastra de baza este ca avem atat de multe defecte, suntem atat de imperfecti, atat de incompleti incat nu meritam iubire neconditionata facem doua lucruri, fie alegem sa stam in niste relatii in care intr-adevar nu suntem iubiti neconditionat ci suntem permanent criticati si tratati ca si cum nu am merita sa fim iubiti, fie sabotam noi relatia de cuplu in care am intrat chiar daca partenerul de cuplu ales ne iubeste neconditionat.

Fiti blanzi cu voi insiva chiar si cand gresiti! Iertati-va!

Iertati persoanele care va gresesc!… toti suntem imperfecti si totusi perfecti si absolut toti meritam sa fim iubiti exact asa cum suntem, in primul si in primul rand la noi insine.

Iubiti-va!

Iubiti si viata va fi mai colorata!

Va pupa Lia!