Buna, dragii mei si bine v-am regasit la mesajul de astazi!
Mi-am propus astazi sa va povestesc despre plans, asa cum vad eu rolul plansului in viata noastra.
Cred ca pornesc mai mult, ca in toate mesajel de altfel, de la o perspectiva personala.
Sper sa va ajute ceea ce vreau sa va impartasesc astazi.
Despre plans se vorbeste putin si se vorbeste mult in acelasi timp.
Se vorbeste putin in sensul ca remarc o tendinta din ce in ce mai accentuata, inclusiv la copiii mei adolescenti, de a-si inghiti plansul, de a nu plange in public, de a nu a arata ca ceva ii face sa planga.
In acelasi timp se vorbeste mult, este plin Facebook-ul de persoane care se plang, care povestesc mai mult sau mai putin despre faptul ca au plans sau plang din diverse motive.
O sa pornesc de la aceasta problema, pentru ca eu o vad ca fiind sau devenind o problema acuta a omenirii, si anume faptul ca ne inghitim lacrimile.
Este o mare prostie, pur si simplu, este o foarte mare prostie si cred ca porneste de la atitudinea adultilor in fata copiilor cand acestia incep sa planga.
Cred ca foarte multi dintre noi am auzit macar odata in viata replica de la parinti: “vrei sa ai motive sa plangi? Iti dau eu motive sa plangi.”
Dragi parinti, este o mare prostie sa va impiedicati copiii sa-si manifeste emotiile in general pentru ca emotiile transmit un mesaj, pur si simplu, iar plansul indica un mesaj care este extraordinar de clar: “acum, cand imi tasnesc lacrimile din ochi eu sufar. Plang pentru ca sufar, pentru ca ceva ma doare atat de tare incat imi dau lacrimile.”
Nu intamplator cand ne lovim foarte tare, stiti cu totii exemplul celebru al degetului mic lovit de piciorul patului.
Ce facem majoritatea dintre noi cand trecem prin asta?… ne dau lacrimile pentru ca ne doare. Reiterez si am sa fac asta pana ajunge in constiinta colectiva, faptul ca daca sufletul nu se vede nu inseamna ca nu doare, daca aerul nu se vede nu inseamna ca nu-l respiram, daca durerea nu se vede ca o vanataie nu inseamna ca lovitura nu exista. In mare, dragi parinti, lasati-va copiii sa planga.
Care este rolul plansului?
De ce plangem?
Noi plangem din atatea motive, dar in esenta plansul are rolul de a vindeca.
Este ca si cum ai lua rivanolul si ai curata o rana deschisa, nu ustura rivanolul – pentru cei care nu stiu ce este, este o substanta galbena; tin minte ca bunica mea o folosea cand ne taiam pe undeva sau ne zgariam – nu ustura, dar dezinfecteaza, curata, ajuta la vindecare.
Exact acelasi rol il are si plansul.
Plansul este o forma de curatare a ranii sufletesti.
In momentul in care noi ne blocam plansul lasam bacteriile in rana si se infecteaza.
Ce inseamna asta la nivel de rana sufleteasca?… este vorba asta “ne doare inima”, este ca refuzand sa plangem, rana aia se umfla.
Literalmente creste.
Paradoxal, daca nu plangem ne doare mai tare si pe termen mai lung.
Este atat de simplu.
Revenind la analogia de mai devreme, daca nu plangem nu curatam rana deschisa cu rivanol si atunci se infecteaza si da in altele.
La fel cum o rana sufleteasca poate sa dea, mai usor decat ati crede, in depresie.
Sa vedeti voi atunci plans, cand plansul neplans se duce in depresie.
Ce se mai intampla, care mai e rolul plansului?
Plansul da claritate.
Emotiile care sunt blocate functioneaza ca o oala sub presiune; in momentul in care noi nu ridicam tamburusul ala ca sa iasa aburul, oala respectiva va exploda pur si simplu, la un moment dat. In momentul in care acest lucru se intampla, va asigur ca bucataria voastra va fi varza si ca sunt sanse foarte mari ca persoanele care sunt in apropiere cand aceasta oala explodeaza sa fie ranite grav.
Exact acelasi lucru se intampla si in momentul in care refuzam sa plangem cu toate ca ne doare sufletul de nu stim ce e cu noi.
La un moment dat acea buba va exploda.
Cum se traduce asta in viata noastra de zi cu zi, cel mai probabil vom avea: fie un moment in care ne buseste plansul intr-un context in care nu ar fi neaparat intelept sa facem asta, fie de cele mai multe ori acea presiune care este de fapt plans neplans se transforma in furie si suntem irascibili, suntem morocanosi, repezim oamenii din jurul nostru, ne pierdem rabdarea foarte usor, iar daca continuam sa ne abtinem sa ne plangem durerea este o chestiune de timp pana cand vom avea macar o izbucnire de furie necontrolata care poate sa duca la tot felul de lucruri: la pierderea relatiei de cuplu, la pierderea unui prieten, la pierderea locului de munca; pentru ca emotiile tinute sub presiune isi gasesc pana la urma calea sa iasa.
Functioneaza ca un vulcan.
Daca nu le directionam noi, daca nu le lasam sa se manifeste in controlul nostru, in momentul in care izbucnesc sunt scapate de sub control.
Nu numai asta, dar emotiile tinute sub presiune ne confuzioneaza.
Pur si simplu nu putem sa judecam limpede.
Ganditi-va ca aveti vezica plina, literalmente va scapati pe voi si trebuie sa fiti atenti la o conferinta de matematici speciale.
Va asigur ca nu o sa fiti in stare sa asimilati informatia pentru ca de fapt focusul vostru este sa va duceti la baie.
Exact asa functioneaza si plansul neplans.
Pur si simplu nu va puteti concentra pe alte aspecte ale vietii voastre si nu puteti sa luati decizii cu mintea limpede.
Am facut eu o analogie ca in momentul in care plangem ne curatam parbrizul interior.
Este ca si cum am mers cu masina o bucata buna de timp si, nu stiu, sunt o gramada de gaze care s-au lipit de parbriz, stropi de la balti si asa mai departe; si la un moment dat nu mai vedem in fata, efectiv, nu mai putem sa conducem masina respectiva.
Cum se curata parbrizul?… tasneste lichidul de parbriz, sub forma de picaturi de cele mai multe ori.
Ce se intampla dupa aia?… apare claritatea.
Asa ca, dragii mei, in momentul in care va doare sufletul dati-va voie sa plangeti.
Dati-va voie sa plangeti!
Daca aveti dificultati sa faceti asta ascultati muzica trista, uitati-va la filme care sunt cu povesti foarte triste.
Declansati plansul acela interior si dati-i voie sa se manifeste.
Va asigur ca va functiona ca o detoxifiere sufleteasca.
Desi in momentul in care plangem avem impresia ca ni se accentueaza tristetea ceea ce e posibil chiar sa se intample pentru ca dam drumu la emotii intense, nu plangem din orice.
In momentul in care avem impulsul de a plange de cele mai multe ori este ceva acolo care doare destul de tare.
Cand ii dam drumu s-ar putea ca intr-o prima faza sa avem sentimentul ca ne simtim mai nasol ca inainte, dar in momentul in care plangem tot ceea ce este de plans, veti avea placerea de a va imbraca mai colorat, va veti bucura mai mult de lucrurile marunte din viata de zi cu zi, veti fi mai calmi, mai atractivi, asa ca dati-va voie sa plangeti si dati voie persoanelor din jurul vostru sa planga atunci cand simt nevoia.
Plansul este o forma de sanatate.
Oricat de dubios suna chestia asta in urechile voastre, oamenii care plang sunt mai sanatosi decat cei care se abtin.
Inchei cu un mesaj special dedicat barbatilor: dragii mei, stiu ca presiunea pe voi este foarte mare sa nu plangeti.
Vorba asta ca “ce esti? Barbat sau cacat?” in momentul in care un barbat plange este o mare porcarie.
Nu stiu cine a inventat-o dar este o mare porcarie pentru ca stiu ca si pe voi va doare.
Daca vreti sa va pastrati aceasta imagine masculina, va recomand sa va gasiti spatii intime in care sa puteti sa plangeti.
Mergeti cu masina prin oras, trageti pe dreapta intr-un loc mai izolat si dati-va voie sa plangeti pentru ca si voi exact ca noi, femeile, aveti aceleasi nevoi emotionale.
Ascultati-le!
Sper sa aud de cat mai multe povesti in care in urma plansului, persoanele sa fi dobandit claritate asupra unor situatii dureroase din viata lor si sa incheie niste capitole din trecut intr-o maniera eficienta si sanatoasa chiar daca asta inseamna sa planga cateodata mult.
Va pupa Lia!
