comparatiile in relatii

Comparațiile – Nu (te) compara cu altii

  • Lia azi

Încep acest articol cu o precizare – tot ceea ce scriu, indiferent de subiect, sunt păreri personale, lucruri pe care le-am învățat din experiențele mele de viață, puncte de vedere sau sinteze ale unor cărți pe care le-am citit.

Dar ce este sigur este că absolut tot ceea ce arunc în eter este profund subiectiv – îmi exprim viziunea și atât, ofer niște sugestii și atât.

Fiecare dintre voi, cei care citiți, înțelegeți și aplicați în viața de zi cu zi ce doriți și ce anume simțiți că vă poate ajuta.

Sa purcedem acum 😊.

Pentru mine comparațiile sunt un subiect sensibil, în sensul că mă scot din sărite chiar și când eu ies pe plus, ce să mai zic de momentele când ies pe minus.

De aceea, înainte de a scrie acest articol și înainte de a-mi permite să spun că a compara oamenii între ei este o mare porcărie am făcut un sondaj – am întrebat în jur “tu cum te simți când cineva te compară cu o altă persoană?”.

Răspunsurile au variat că formă, dar au spus același lucru “Mă deranjează foarte tare să fiu comparat/a cu altcineva”.

Citez:

  • Nimeni nu ar trebui să facă asta altcuiva
  • Mă simt insuficientă
  • Mă simt mic
  • Mă simt ignorat
  • Mă supără foarte tare
  • Pentru mine este o traumă

Părerea mea este că cele mai dureroase comparații sunt cele făcute în intimitate – în cadrul familiei și a relației de cuplu, unde nivelul de vulnerabilitate este mare și este un context în care părerea celuilalt față de noi contează mult mai mult decât cea a colegului de muncă.

De aceea, marea majoritate a ideilor de mai jos vizează exact aceste relații – de familie și de cuplu.

Cu restul cred că ne descurcam totuși ceva mai ușor.

Cât timp comparăm oamenii între ei nu vom fi niciodată mulțumiți și fericiți cu adevărat.

Pentru că tendința naturala a oamenilor este de a remarca “ce lipsește”, și nu de a fi recunoscători pentru ceea ce au.

Studiile au indicat faptul că avem de 4 ori mai multe gânduri negative decât gânduri pozitive, deci avem o tendință genetică de a fi pesimiști 😊.

În articolul despre infidelitate am detaliat: “Ai o stare de nemulțumire permanentă cât timp “umbli” în paralel cu una sau mai multe persoane. Pentru că îți lipsește ceva în mod constant. Tot timpul, cât ești cu X, îți lipsesc calitățile lui Y și invers. Persoana perfectă nu o vei găsi niciodată, darpoți găsi una potrivită, în ciuda defectelor pe care le are.“

Ce mesaje ajung la persoana pe care o comparăm cu cei din jur?

  • Vreau să fii ca ceilalți – să ai calitățile care îmi plac la alți oameni și să nu ai defectele care îmi displac. Altfel, mă supăr sau sunt dezamăgit de tine.
  • Vreau să fii perfectă – de aceea iți atrag atenția asupra calităților altor persoane și iți scot în evidenta defectele care ies la iveala când te compar.
  • Nu te vad pe tine, ca persoană, ci mă raportez la un standard. Nu iți dau voie în mintea mea să fii unic pentru că nu știu cum să mă port cu tine dacă nu ești ca un șablon pe care îl am eu în minte.
  • Nu accept să ai lucruri în comun cu o persoană din trecutul meu care m-a rănit. Dacă ti-as da voie as redeschide răni din trecut, din care nu mi-am învățat lecțiile și nu vreau să fac efortul asta.
  • Te compar cu o persoană din trecutul meu pentru că încă mă mai gândesc la el/ea.
  • Habar nu am ce vreau de la tine, nici nu mi-am bătut vreodată capul să mă gândesc ce vreau de la partenerul meu de cuplu, așa că îmi dau seama dacă ești potrivit sau nu doar dacă te compar cu altcineva. Și niciodată nu vei fi suficient de bun, pentru că de fapt eu nu știu ce vreau și atunci caut ceva perfect, așa cum am văzut în filme sau am citit în cărțile de dragoste.
  • Văd numai anumite părți din tine, calități sau defecte, dar nu te vad ca un întreg, cu bune și rele. Așa că nu îmi pun întrebările esențiale – “Ce anume mă face să te iubesc? Ce calități ai tu și eu le apreciez? Ce defecte ai și eu le pot accepta pur și simplu, fără să solicit nicio schimbare? Ce lucruri din comportamentul tău mă deranjează și am nevoie să se schimbe?”. Dacă mi-as pune aceste întrebări ar însemna să accept că eu încerc să construiesc o relație iluzorie, că în povesti sau filme, iar a renunța la acest vis ar însemna să mă maturizez și nu vreau să fac asta încă. Așa că te compar cu alte persoane și te presez să corespunzi unui ideal. Și, când nu îl poți atinge, iți spun că nu ești suficient de bun pentru mine și iți cer să te schimbi ori plec.
  • Întotdeauna este cineva mai bun că tine, așa că mă uit tot timpul în afara relației că să fiu sigură că am ales bine. Cât timp vei fi mai bun că alții rămân cu tine. Dacă întâlnesc pe cineva care are mai multe calități te părăsesc.
  • Nu sunt implicat în relația asta cu totul. Explorez tot timpul alte opțiuni, sunt deschis către a cunoaște alte persoane – pentru că am convingerea că pot găsi pe cineva mai bun decât tine. Probabil că este o chestiune de timp până când te voi părăsi pentru altcineva. Și dacă rămân cu tine este pentru că sunt nevoită, pentru că nu am găsit altceva mai bun, nu pentru că te apreciez pe tine cu adevărat.

Singura comparație care ne ajuta este cea cu noi înșine. Este singurul punct de reper valid și noi suntem singura persoană asupra căreia avem puterea de a face schimbări.

Exemple:

  • Anul trecut aveam 90 de kg și obezitate de gradul II. Anul acesta am 70 de kg și am ieșit din zona de pericol pentru sănătate. Perseverenta și răbdarea m-au ajutat să ajung la aceste rezultate, așa că îmi propun în viitor să fiu perseverentă și răbdătoare în atingerea oricărui obiectiv pe care mi-l propun.
  • Anul trecut vorbeam zilnic cu prietenii mei și ieșeam des în oraș. Anul acesta am ieșit de 3-4 ori. Când stau și analizez îmi dau seama că m-am înfundat în muncă odată cu schimbarea companiei pentru care lucrez și asta îmi afectează relațiile cu familia și prietenii. Și îmi dau seama că nu îi spun niciodată NU șefului și de aceea sunt supraîncărcată. Așa că am un obiectiv – să învăț să îi spun NU managerului meu când îmi dă sarcini care mă obliga să stau peste program.

Comparațiile cu noi înșine ne ajuta să ne formăm propriul sistem de valori după care să ne ghidam comportamentul tot restul vieții.

Ne indică ce lecții am învățat sau avem de învățat, ne ajută să ne cunoaștem mai bine.

Ne ajută să ne creștem stima de sine, să fim mândri de noi înșine când identificăm evoluția noastră de la un an la altul și ne ajuta să ne dăm seama ce anume trebuie să schimbăm la noi și la stilul nostru de viață pentru a fi mai mulțumiți.

Comparațiile cu alții ne ajută doar dacă ne stabilim modele de urmat și o facem în o manieră realistă.

Problema apare atunci când ne stabilim un model, dar nu suntem dispuși să facem aceleași eforturi pentru a ajunge la rezultat.

Nu poți să decizi azi că te apuci de alergat (deși nu ai făcut sport niciodată) și anul următor să participi la maratoane și să le câștigi.

Exemplu:

Îmi doresc să am o afacere de succes, așa cum are Cristian Onețiu.

Mă întreb – ce a făcut Cristian că să ajungă la aceste rezultate? Cât efort a depus? Cât timp i-a luat să ajungă în topul antreprenorilor romani? Câte cursuri a făcut? Câte cărți a citit? Câte eșecuri a avut (știați că a dat faliment de 4 ori?)? Eu sunt dispus să îi urmez exemplul, să muncesc la fel de mult, să învăț, să mă educ, să am răbdare până când ajung la rezultatele dorite? Dacă răspunsul este da, atunci avem un model de urmat și este unul realist.

Dacă decidem că vrem să ajungem la același nivel de succes în 6 luni, eventual stând degeaba, tot ceea ce reușim este să eșuăm și să ajungem la concluzia că nu suntem suficient de deștepți ca să ajungem să ne meargă la fel de bine, ori ne consolăm cu ideea că noi nu avem noroc.

Deci ne comportăm că o victimă resemnată, ne scădem singuri stima de sine – nu sunt suficient de bun, suficient de deșteaptă, nu merit, nu sunt în stare – și, în timp, încetăm să visam la orice – o relație de cuplu fericită, o situație financiara decentă, o casă, o mașină, excursii în străinătate, orice. Pentru că “nu e pentru mine asta; nu am eu norocul ăsta” etc.

Cum învățăm să ne comparăm pe noi înșine cu alții și să comparăm oamenii între ei?

Suntem educați de mici să folosim comparațiile că punct de reper în luarea deciziilor noastre pentru a ne da seama dacă suntem pe drumul cel bun în evoluția noastră ca persoană ori dacă e necesar să facem schimbări.

Suntem comparați cu frații sau surorile ori cu copiii vecinilor; apoi profesorii ne compară cu colegii noștri, angajatorul face la fel și așa se scurge viața noastră încercând să fim perfecți și să știm să facem de toate pentru toți.

Decidem comparându-ne pe noi înșine cu alții dacă ceea ce facem este bine sau nu.

Decidem comparându-ne pe noi înșine cu alții dacă suntem suficient de faini cât să merităm să ne iubim pe noi înșine și să fim iubiți de alte persoane – sau nu.

Decidem comparându-ne pe noi înșine cu alții dacă suntem angajați performanți – sau nu.

AUCH!

Chestia asta cu comparațiile este o mare porcărie – din punctul meu de vedere.

Ne anulează pe noi ca persoane și ne anulează unicitatea cu care ne naștem.

Mă gândesc că natura n-o fi o tâmpită care a decis să ne facă cu un material genetic unic și cu amprente unice degeaba.

Aceasta unicitate este înnăscută tocmai ca să putem fi distinsi de ceilalți indivizi ai speciei și pentru a ne bucura de o diversitate sănătoasă.

Bănui că știți că metișii sunt  cele mai rezistente și mai frumoase ființe, de la animale până la oameni.

Cum ajungem să funcționam așa?

Se naște în familie un bebeluș unic, cu un ADN numai bun de identificat în caz că face o crimă când o creste mare, și ce face familia?

Ați ghicit – începe să decidă dacă au făcut treaba buna în ceea ce privește progenitura lor comparând bebelușul cu alți copii și ținând cont de gura lumii.

Proaspătul născut are zero interes față de alții și complexe la acel moment.

I se rupe în 14 dacă are grăsime pe fese sau nu, bărbie dubla sau nu, dacă e scund sau înalt ș.a.m.d. Este fericit/a că este și atât.

Ulterior părinții au grijă să ascundă cu atenție “defectele” copilului și fac tot posibilul să îl modeleze de mic, că pe o plastilină, în a deveni o ființă acceptata de toți vecinii și rudele care considera că progeniturile sunt o prelungire a părinților și o măsură a valorii lor.

Dacă au făcut treaba “bună” cu bebeul (copilul este frumos după cine știe ce standarde; sănătos și cuminte – adică nu se mișcă și nu vorbește neîntrebat) atunci sunt părinți buni, oameni de valoare; dacă copilul e “special”, “diferit”, “neastâmpărat” “vorbește neîntrebat” etc. părinții nu sunt buni de nimic.

Copilul creste și comparațiile devin mai presante și mai frecvente – “fetița vecinilor nu își rupe niciodată ciorapii, să fii că ea, cuminte”; “de ce ai luat 9 la matematica?

Uite, Ilinca, fata vecinilor, a luat 10”; “dacă nu iți faci temele o să ajungi maturatoare pe strada”. Și, în timp, moare puțin câte puțin unicitatea copilului comparat permanent cu alții din toate punctele de vedere – fizic, intelectual, comportamental etc.

Prichindelul învață că de fiecare dată când deviază de la norma va fi pedepsit.

Și mai învață o lecție dureroasă – indiferent ce face, va devia tot timpul de la norma/așteptarea cuiva, așa că nu va fi niciodată suficient de bun.

Școala continuă procesul – întotdeauna se găsește un coleg mai bun ca tine la o materie sau cu o atitudine mai apreciată; apoi apar angajatorii, practic întreaga societate are grija să ne spună cum să fim.

Nimeni nu ne întreabă cum suntem pentru că nu contează.  

În esență, absolut toata lumea ne spune, din frageda pruncie, că nu suntem suficient de buni, că dacă suntem diferiți nu merităm să fim iubiți și că e musai să semănăm cu toată lumea – altfel suntem niște ciudați și niște inadaptați ori persoane dificile.

Iar drama cea mai mare este că indiferent de strădaniile noastre de a-i mulțumi pe ceilalți niciodată nu e suficient, tot timpul cineva are un standard mai înalt sau alte așteptări.

Deci suntem un mare eșec….

Ce învățăm de-a lungul timpului din aceste comparații?

Ca nu contează cum suntem în realitate, dacă suntem diferiți de cei din jur vom fi respinși, ceva este în neregulă cu noi, avem ceva de schimbat la propria persoană pentru a merita să primim atenție, apreciere, iubire.

Învățăm că a fi unic și diferit este ceva rău și că doar cei care se amestecă și seamănă cu mulțimea merita să fie iubiți.

Și iaca așa, din fragedă pruncie, apar complexele și se rupe legătura cu noi înșine, încetăm să ne ascultam intuiția, să avem grijă de nevoile noastre și să facem ce ne face nouă bine și ne aduce plăcere, și începem să facem ce este aprobat de cei din jur.

Învățăm că a face ce cer ceilalți este mai important decât să fim noi fericiți.

Tot din aceste comparații stupide și care ne rănesc apare și vestitul perfecționism, atât de lăudat și în realitate atât de  violent cu noi înșine.

De ce? Răspunsul e simplu – putem noi să facem de toate pentru toți, perfecți nu vom fi niciodată.

Dar pe drumul de a ajunge să fim perfecți nu vom fi niciodată mulțumiți sau mândri de noi înșine, de reușitele noastre; vom fi tot timpul stresați și rușinați că nu suntem mai buni de atât.

Ce facem când ajungem să fim adulți?

Ne comparăm tot timpul cu cei din jur.

Da, așa facem și tot ceea ce reușim este să ne afundam în complexe, în sentimentul că nu suntem suficient de buni și să punem constant presiune pe noi să fim mai slabi, mai grași, mai eleganți, mai bogați, mai mai mai mai…

Suntem exact ca măgarul care merge după morcov fără să-l primească vreodată.

Pentru că nu vom fi niciodată pe placul tuturor, nu vom avea niciodată calitățile tuturor adunate în noi, nu vom scăpa niciodată de toate defectele, nu vom fi niciodată perfecți.

Comparăm persoanele din jur, mai ales persoanele apropiate, între ele ca să le dăm o valoare, ca să ne dam seama ce valoare au în ochii noștri.

Da, facem asta, și punem pe ele aceeași presiune pe care o punem și pe noi – să fie perfecte.

Pentru că, evident, le comparăm cel mai adesea cu persoane care au calități care pe noi ne atrag și le cerem să le aibă și ei/ele.

Ne concentrăm pe lipsa – pe ce ar trebui să aibă în plus, și nu pe recunoștință – ce mult îmi place asta la tine.

Ce reușim să obținem de fapt? Îi îndepărtăm, îi rănim, îi stresăm, îi complexăm și, câteodată, îi facem să ne părăsească.

Prin urmare, eu, personal susțin cu tărie că a compara oamenii între ei este o mare porcărie și un gest urât, care rănește. Și recomand:

  • Întreabă-te. Dacă ai fi pe o insulă, complet izolat (poate cu prietenul tău cel mai apropiat), fără grija zilei de mâine:
    • Ce temeri ai avea?
    • Ce complexe ai avea?
    • Ce rușini?
    • Ține minte – nu exista NIMENI care să te judece pe aceasta insulă.
    • Răspunsurile pe care le găsești sunt lucrurile pe care poate chiar merită să le schimbi la tine că să-ți faci viața mai ușoară.
    • Și vei descoperi cu aceasta ocazie și faptul că pentru iubirea TA ești suficient de…. orice – frumos, deșteaptă, veselă, senzual, de succes etc. Doar când începi să te compari cu alții începi de fapt să fii nemulțumit de tine însuți.
  • Fă-ți o listă cât mai detaliată a partenerului de viață ideal – cum arată (în cel mai mic detaliu); ce studii are; câți bani; cum se îmbracă; ce valori iți dorești să aibă (sinceritate; fidelitate; angajament etc.); ce statut marital; de unde să fie; dacă îi place să iasă în oraș sau nu; cat de sociabila să fie; cum să se comporte cu tine; cum să fie amorul cu elș dacă e fumător sau nu, dacă îi place sa danseze etc. Fă-ți timp pentru asta și scrie cat mai multe detalii la fiecare capitol de mai sus.
    • Apoi evaluează fiecare detaliu pe o scară de la 1 la 10.
      • 1 = neimportant pentru mine și 10 = cel mai important pentru mine
    • Fă o lista cu detaliile care au nota 10
    • Ai acum caracterizarea unei persoane reale, care există, care este imperfectă, dar pe care o poți accepta așa cum este
  • Fă aceeași listă și pentru locul de muncă, prietenul ideal ș.a.m.d. Aceste liste te vor ajuta să înțelegi ce cauți la cei din jur, să îi recunoști când îi întâlnești și să le faci loc în viața ta. Când știi ce cauți, știi și când găsești. Când bâjbâi nu vezi mai nimic din ceea ce te înconjoară.
  • Dacă ai tendința de a compara persoana din prezentul tău cu cineva din trecut înseamnă că relația din trecut nu este încheiată. Nu înseamnă că tânjești după acea persoană, că visezi la o împăcare. O relație din trecut neîncheiată poate însemna multe:
    • Nu ai acceptat partea ta de greșeală în eșecul relației respective
    • Nu te-ai iertat pe tine pentru diverse lucruri pe care le-ai acceptat sau le-ai făcut în trecut
    • Nu ți-ai învățat lecțiile – “aici am greșit și trebuie să mă schimb”; “pe viitor nu voi mai accepta un astfel de comportament” etc.
    • Păstrezi legătura prea strâns cu persoană din trecut, sub forma unei prietenii care nu lasă relația veche să se stingă de tot și să facă loc noii relații
    • Ai iertat, dar ai și uitat ce s-a întâmplat, nu ti-ai învățat lecțiile și ai tendința de a fi nostalgic – “parca nu a fost așa de rău”. Iartă – pentru liniștea ta sufleteasca. Tine minte ce a dus la despărțire – ca să eviți să te întorci în o relație în care nu ți-a fost bine.
    • Te simți responsabil pentru persoană din trecut. Relațiile de cuplu se stabilesc între adulți. Un adult este 100% responsabil pentru viața proprie. Odată finalizata o relație ai zero responsabilitate pentru sentimentele persoanei din trecut ori pentru starea sa de bine.
    • Ai început o noua relație prea repede. Cu cât a fost mai semnificativă relația din trecut, cu atât e necesar să iți acorzi mai mult timp să te vindeci, să te detoxifici. Dacă începi imediat altceva, de cele mai multe ori compari și riști să pierzi un partener care chiar ti se potrivește și te place, dar nu este dispus să stea lângă tine, tu fiind încă ancorata în trecut.
  • Caută-ți grupul de apartenență, ciudații” tăi. Pentru că în mijlocul lor vei fi liber să faci ce simți. Ești bărbat și îți plac hainele pentru femei? Caută acel grup de bărbați care au aceleași fantezii de tine și dă-ti voie să faci ce vrei tu. Ești o persoană care meditează mult? Caută persoane care au aceeași pasiune. Ești swinger? Caută grupurile de persoane care au aceeași deschidere sexuală. Pictezi? Caută grupuri de pictori. Tehnologia este prietena ta absolută și sursa ta de informație. Dar caută-i.  pentru a fi liber 100% să fii exact așa cum ești, indiferent ce înseamnă asta.

Cam atât dragii mei.

Lăsați comparațiile pentru alegerea perechilor de blugi.

Permiteți-i persoanei de lângă voi să fie exact așa cum este și decideți dacă puteți trăi sau nu cu ea în funcție de cum vă simțiți cu el sau ea lângă voi, nu comparând-o cu oamenii din jur.

Fiți blânzi cu voi și cu ceilalți și viața vă deveni mai ușoară și mai colorată.

Va pupa,

LIA

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *