Este un articol care vine în urma a peste 4 ani de terapie, enorm de multe cărți citite, fără ca vreuna să îmi fi răspuns simplu și la obiect la această întrebare al naibii de grea – CINE SUNT EU? Și probabil că este unul dintre cele mai personale pe care le-am scris până acum.
În general sunt o persoană care își organizează bine treaba și care caută structură în tot ceea ce o înconjoară.
Ce am căutat asiduu în cărțile citite și discuțiile lungi cu mulți oameni a fost să găsesc o procedură, o metodă mai simplă – cum să fac să îmi răspund la întrebarea asta care m-a frământat ani de zile, cu mult înainte de a începe să merg la terapie.
Nu am găsit o metodă scrisă, documentată, așa că am inventat eu una care sper să vă fie și vouă de folos. Țin să subliniez că răspunsul la această întrebare este atât de personal și subiectiv încât ce voi prezenta eu este de fapt ce m-a ajutat pe mine, fără să am pretenția că este o metodă universal valabilă. Voi veți decide dacă vă ajută sau nu, eu doar o împărtășesc.
Și o voi descrie, cât pot eu de simplu, în rândurile de mai jos, care vor fi multe – deja știți că vorbesc mult și că articolele mele sunt lungi, așa că nu mă mai scuz că vă răpesc 10-15 minute din viață pentru a vă împărtăși ceea ce mie mi-a luat câteodată ani să înțeleg.
În esență, părerea mea este că întrebarea “cine sunt eu” se referă de fapt la valorile noastre, la principiile noastre de viață care ne ghidează drumul, la fel ca un far care avertizează navele pe mare să NU se zdrobească de stânci.
Deci, să începem cu începutul – CINE SUNT EU?
Este probabil una dintre cele mai inhibante întrebări pe care le primim de la ceilalți, indiferent de contextul în care ni se pune întrebarea asta – interviu, prieteni, cuplu etc.
Eu, personal, am interzis întrebarea angajatelor mele pe recrutare pentru că blochează orice conexiune cu candidatul și se duce pe apa sâmbetei discuția relaxată și plăcută pe care intenționăm de fiecare dată să o avem.
Pentru că până acum absolut toți candidații s-au blocat instant când au primit întrebarea asta în diverse forme:
– Cine ești tu?
– Cum ești tu?
– Ce îmi poți spune despre tine? Etc.
Experiența adresării acestei întrebări în cuplu nu a fost cu nimic diferită. La fel și în relațiile de prietenie, de muncă și lista e nesfârșită. Când întrebam oamenii direct – cine ești tu? – se blocau. Fără excepție.
Iar experiența mea personală, când m-a întrebat terapeuta, a fost identică. M-am uitat la ea stupefiată întrebându-mă în gând – “ce naiba vrea asta de la mine?”.
Mai jos voi încerca să acopăr câteva aspecte:
- Când ajungem să ne întrebăm – cine sunt eu?
- Cum avem în general tendința de a răspunde la această întrebare?
- De unde învățăm cine suntem noi?
- Cum aflăm răspunsul – sugestie metoda practică.
Care sunt avantajele la a ști cât mai în detaliu răspunsul la întrebarea – CINE SUNT EU?
M-aș bucura să citesc despre “cum aruncați cu pietre” pentru că aș ști în felul ăsta că ați citit articolul și pot spera că măcar una din ideile de mai jos v-a “zgândărit” și v-ați luat o temă pentru acasă.
Când ajungem să ne întrebăm – cine sunt eu?
De cele mai multe ori această întrebare vine în urma unei perioade în care ori am primit multe feedbackuri negative de la cei din jur – “ce se întâmplă cu tine?”, „ce vrei?”, „ce îți place?, „ce te deranjează?” etc, fie am avut o perioadă în care comportamentul nostru era de nerecunoscut, nu neapărat negativ, cât neobișnuit, în care am făcut lucruri care ne-au obligat să ne întrebăm – “Ce se întâmplă cu mine? De ce fac ce fac?”.
Adesea momente de viață care ne scot din zona de confort – ne mutăm în alt oraș, ne despărțim de cineva de care am fost îndrăgostiți și ne doare sufletul tare de tot, divorțăm, ne pierdem locul de muncă, ne moare cineva drag… – sunt cele care ne împing de la spate să ne regăsim.
Și acelea sunt momentele în care ne simțim pierduți și totodată sunt momentele cele mai bune din viața noastră dacă alegem să facem “din kkt bici” (aici o să mă boscorodiți mulți).
Dacă alegem ca, în loc să ne plângem de milă la nesfârșit, să ne căutam pe noi înșine în hățișul de presiuni sociale în care trăim cu toții – vom scoate ceva bun pentru NOI înșine dintr-o situație care ne-a dat cu capul de pereți de n-am mai știut de noi.
Totul depinde de ce alegem să facem cu situația în cauză.
Pentru mine a fost despărțirea de un iubit care mi-a spus la final că a stat cu mine pentru bani. M-am simțit redusă la un portofel și asta m-a doborât psihic la momentul respectiv.
Am ales atunci să iau o pauză de la orice relație și să “scobesc” în mine până când mă lămuresc cine sunt, ce vreau, ce nu, ce mă bucură, ce mă doare și tare bine am făcut. Pentru că ulterior am știut ce caut și ce am nevoie ca să fiu liniștită și fericită și ăsta a fost cel mai frumos cadou pe care mi l-am făcut vreodată în viața mea.
Da, m-am dus la terapie și am investit în mine timp, bani și acum culeg roadele care au depășit cele mai optimiste așteptări și dorințe ale mele.
Nu doar „necazurile” ne fac să ne punem această întrebare si cred ca de fapt ne-o adresăm în diverse etape ale vietii noastre – în adolescență, când ne întrebăm ce profesie vom alege, când ne întrebăm cum vrem să fie viața noastră sau când încercăm să întelegem cum funcționează o relație de cuplu. Contează mai puțin declanșatorul, căutarea răspunsului este de fapt adevărata provocare.
Cum avem în general tendința de a răspunde la această întrebare?
Primim sau ne punem întrebarea – cine sunt eu/cine ești tu? Și după aia se face un mare gol în capul nostru.
Primele răspunsuri care ne vin în minte sunt cele legate de rolurile pe care le jucăm:
– Sunt inginer.
– Sunt soție.
– Sunt mamă.
– Sunt agent de vânzări.
Să zicem că așa stau lucrurile.
Că suntem rolurile pe care le avem în diverse contexte din viața noastră.
Și dacă se întâmplă ceva cu rolul respectiv și dispare?
Dispărem și noi?
Dacă încetăm să fim ingineri devenim ce?
Dacă încetăm să fim soții devenim ce?
Dacă încetăm să fim mame devenim ce?
Dacă încetăm să fim agenți de vânzări devenim ce?
Suntem o frunză care se comporta haotic în funcție de cum bate vântul?
Cred că fiecare dintre noi răspunde ferm la aceasta întrebare – nu!
De asemenea, avem tendința de a răspunde în funcție de cum ne-au spus ALȚII că suntem, fără ca noi să avem șansa ca măcar să ne întrebăm – are dreptate sau nu?
Și atunci? De unde învățăm să fim noi?
În primul rând de la familie. Primii oameni care ne spun cum suntem sunt părinții noștri sau cei care ne cresc – bonă, bunici etc.
“Ești deșteaptă. Ești îndemânatec. Ești căpos. Ești prea moale. Ești agitată. Ești… ești…“
Fii atentă, nu mai visa cai verzi pe pereți
Tu o să fii medic
Tu o să fii inginer ca taică-tu
Tu o să fii profesoară ca maică-ta
Apoi vin discuțiile purtate cu alte persoane, de față cu noi, feedbackurile indirecte:
Este cuminte
Este obraznic
Este… este…
Vine apoi exemplul familiei – vă atrag atenția că până la o vârstă mai înaintată decât ne place să recunoaștem imităm ce vedem în jurul nostru.
Dacă părinții muncesc până la epuizare, învățăm că asta înseamnă munca – să fii “muncitor până cazi lat”.
Dacă părinții ne neglijează și ne tratează că niște animăluțe de casă (care trebuie să aibă adăpost, masă și haine), învățăm că asta înseamnă iubirea și așa vom iubi la rândul nostru când vom avea parteneri și copii.
Și vom fi absolut șocați când partenerul de cuplu ne reproșează că nu îl/o iubim.
Lista este absolut nesfârșită, din păcate sau din fericire, depinde de “norocul” fiecăruia și familia în care s-a născut.
Apoi vin educatorii/profesorii:
- Ești leneș.
- Ești brânză bună în burduf de câine.
- Nu ești bun de nimic.
- Ești… ești…
Și în final vine societatea (angajatori etc.) și ne spune și ea cum suntem:
- Ești slab de înger
- Ești dezorganizat
- Ești o stricată
- Ești iresponsabil
- Ești masculină
- Ești… ești…
Nu întâmplător aleg exclusiv exemple negative. Cei care au avut șansa să se nască într-o familie care să îi încurajeze să își descopere singuri calitățile și defectele; cei care au fost încurajați să se “descopere” de mici, prin activități variate care să le scoată în evidență talentele cu care s-au născut – rareori au dificultăți în a răspunde la întrebarea zilei – cine sunt eu. Pentru că ei știu .
Tot familia este cea care își pune toate speranțele în noi și ne impune cum să fim ca să îndeplinim visurile lor, cu mult înainte ca noi să ne punem cu adevărat întrebarea “ce vrem/cum vrem să fim când o să fim mari”.
Ceilalți, supuși adesea – din copilărie până la momentul critic, la diverse feedbackuri, preponderent negative – fără să aibă șansa și mai ales încurajarea să se descopere singuri – ajung mai devreme sau mai târziu la acel cutremur care îi obligă să se re-echilibreze în funcție de cum sunt.
Și primul pas este să afle – cine sunt ei, cum sunt ei, ca să aibă acele puncte de reper care ne ajută să nu ne ducem pe contrasens când e linie continuă.
Linia de demarcație care indică cum trebuie să meargă mașinile pe stradă – unele pe un sens, altele pe alt sens – lipsește multora dintre noi și – atunci când apar momentele de coliziune (internă, când nu ne mai recunoaștem; sau externă, când ne certam ca chiorii cu cei din jur) – suntem obligați de împrejurări să o vedem, să o definim și să o urmăm sau nu (acceptând consecințele aferente).
Cum aflăm răspunsul – metoda practică.
Primul indiciu este indignarea sau disconfortul când cineva ne pune o stampila sau alta.
Tot aici intră și acele feedbackuri care ne fac să ne simțim bine, ca și cum cineva în sfârșit ne vede cu adevărat, exact așa cum SUNTEM.
Al doilea – care mie mi-a fost extraordinar de util – este să stăm să ne analizăm cursul vieții și să identificăm acele părți din noi care au rămas la fel, indiferent de rolul pe care l-am avut (angajat, soț, soție, mamă etc) și de contextul de viață în care ne-am aflat.
Voi da mai jos un exemplu detaliat care sper să vă ajute să faceți același proces pentru diverse aspecte ale personalității voastre.
O să le iau pe rând la puricat.
- Indignarea sau disconfortul + ne simțim bine când primim un feedback
Dacă cineva ne spunem că suntem dezorganizați, leneși, mincinoși, frumoși, deștepți etc. și asta ne face să ne enervăm, ne simțim inconfortabil sau să avem replici de tipul “nu-i adevărat”, “ei ah, și tu acum” ori pur și simplu tăcem avem un semnal de alarmă.
De ce?
Pentru că
- fie acel/acea cineva vede ceva la noi ce noi nu vedem
- fie ne etichetează într-o formă care nu are nicio legătură cu noi de fapt, cu cine suntem noi de fapt
Ce putem face?
Ne întrebăm – oare are dreptate?
Exemplu:
Cineva ne spune că suntem mincinoși.
Pe noi ne irită sau enervează de-a binelea feedbackul ăsta.
După ce ne calmăm ne punem întrebări:
- De ce a spus asta?
- Oare are dreptate?
- Dacă da de ce?
- Dacă nu de ce?
- Nu sunt niciodată mincinoasă?
- Ce fel de minciuni spun?
- Când mint și de ce?
- Ce consecințe au minciunile mele?
Dacă concluzia finală este că în general spuneți adevărul și că, atunci când alegeți să mințiți sunteți presată de împrejurări (de exemplu, când trebuie să justificăm o întârziere mai mare la muncă) sau spuneți așa-numitele “minciuni albe” (ascundem un flirt nevinovat de la muncă, care a durat puțin și se repeta foarte rar; îi spunem proaspetei mămici că arată minunat, chiar dacă are niște kilograme în plus de la recenta sarcină etc), concluzia justificată este că în general sunteți onești, dar că da, sunt momente în care mințiți.
Dar aveți grija că minciunile să nu vă afecteze negativ nici pe voi, nici pe cei din jur și nu știrbesc puterea de decizie a celor cu care relaționați (ca atunci când aveți o relație extraconjugală pe care o ascundeți de mult timp).
Și, în cazul unui compliment pe care îl acceptați mai greu procesul este același.
Câți dintre noi avem dificultăți în a spune “mulțumesc” când ni se spunem că suntem frumoși sau deștepți sau simpatici etc? Motivul din spate este că noi nu credem că suntem așa cum ni se spune.
Paradoxal, procesul de acceptare a “calităților” este la fel de greu ca și cel de acceptare a “defectelor”. Am pus în ghilimele cuvintele pentru calități pentru că adevărul este relativ – ce este pentru noi calitate, poate fi defect pentru altcineva și invers, în funcție de propriul sistem de valori. De exemplu, o persoană care glumește mult pe orice subiect poate fi considerată simpatică de mine sau superficială de altcineva.
Totuși, când e vorba despre un feedback pozitiv, adică ni se spune ceva ce este în general considerat a fi calitate, ar fi fantastic să acceptăm faptul că ceilalți vad ceva frumos în noi și să ne bucurăm de asta și atât.
Iar apoi să încercăm să ne comportăm conștient, adică să alegem să corespundem acelui compliment, să fim la înălțime. De exemplu, dacă cineva ne spune că inspirăm încredere, că se poate pune bază pe noi, am putea avea grijă să facem doar promisiuni de care ne putem ține. Dacă cineva ne spune că suntem frumoși, am putea avea grijă de trupul nostru cu mai multă atenție – sport, alimentație, somn.
Dar primul pas este să învățăm să spunem un simplu “mulțumesc” atunci când cineva ne complimentează.
- Ce este constant la noi de-a lungul vieții?
Pentru mine a fost un exercițiu fantastic să identific acea esență “tare” din mine care a rămas la fel, indiferent de relația în care eram, locul de munca avut, rolul jucat etc.
Am descoperit că marea majoritate a timpului am fost și sunt onesta, am avut simțul umorului – de fapt sunt cunoscută pentru râsul meu colorat și zgomotos, pofticios pentru alții, sunt autentică – ce-i în gușă e și în căpușă, iert greu și parțial minciuna, îmi place să ascult poveștile de viață ale oamenilor, ridic tonul când e necesar să spun a X-a oară că ceva mă deranjează (sau urlu de-a dreptul), sunt liderul grupului în marea majoritate a contextelor în care intru, am tendința de a lua decizii impulsive care mă bagă periodic în belele, am tendința să fiu rece și calculată în situații de criză și să las momentul de isterie după etc.
Și toate aceste trăsături au fost mai mult sau mai puțin constante de-a lungul vieții mele, de când eram copilă și până în prezent, la 42 de ani. Da, unele s-au cizelat de-a lungul timpului – sunt mai diplomată când spun adevărul, nu le mai trântesc pe toate ca balega în drum, fără să mă gândesc cum se simte celălalt. Și am învățat să nu acționez tot timpul după impuls, adică să mă gândesc la consecințele deciziilor mele, că tot eu le suport, nu alții. Dar baza e aceeași LIA – sunt impulsivă la bază, doar am învățat să țin sub control această latură a mea. Și încă mai deranjez sau supăr oamenii pentru că sunt prea directă.
Și asta e exercițiul vostru de astăzi:
Ce este la fel sau aproape la fel la voi înșivă când stați să vă analizați viața, din copilărie până azi?
Veselia? Timiditatea? Impulsivitatea? Analiza? Organizarea? Ordinea? Cum arăta camera voastră când erați copii? Cum arată azi dulapul vostru? Cum vă făceați temele – integral, parțial, aveați grijă să le faceți bine sau doar le făceați ca să fie făcute? Cum vă faceți astăzi treaba la muncă?
Valori si Principii
Iar dacă vă este greu să vă amintiți, să vă analizați viața, să găsiți un cuvânt care să vă definească procedați altfel – căutați pe Internet liste de valori personale – cum este aceasta https://adrianaroman.ro/ierarhia-valorilor-personale/ – și luați-le pe rând, pornind pe cele care vă atrag atenția.
Și dacă nici asta nu vă place, rugați persoanele din jurul vostru, inclusiv colegi de muncă, să vă spună primele 3 cuvinte care le vin în minte când se gândesc la voi. Iar apoi analizați care au dreptate sau nu, din punctul vostru de vedere – Chiar sunt așa cum zic ei? E o părere izolată sau marea majoritate a timpului așa mă comport?
Care sunt avantajele la a ști cât mai în detaliu răspunsul la întrebarea – CINE SUNT EU?
La ce ne folosește să știm cum suntem noi, de ce am face aceasta muncă de a analiză și a ne gândi la asta?
Mai jos vă dau un exemplu care sper că răspunde eficient la aceste întrebări reduse la una singură – de ce mi-aș bate capul cu asta?
În viziunea mea, bună sau rea, depinde de voi cum alegeți să priviți treaba asta, când știm SIGUR ceva despre noi cam tot ceea ce facem și spunem se raportează la acea valoare. Avem constanță în acțiuni, vorbe, decizii și lumea se poate baza pe noi că vom fi previzibili din anumite puncte de vedere.
Iar previzibilitatea înseamnă siguranță – atât pentru noi, cât și pentru cei din jur care pot avea încredere sau NU în noi.
În niciun caz nu poate fi confundata cu monotonia, plictiseala sau lipsa de spontaneitate. Pentru că, dacă suntem serioși când vorbim despre ceva serios, asta nu înseamnă că nu putem glumi sau că nu avem simțul umorului, ci doar știm să alegem momentul potrivit pentru spontaneitate, astfel încât să evitam consecințele neplăcute și rănirea celor din jur.
Dacă în general suntem previzibili în comportament, asta NU înseamnă că nu facem chestii spontane – ne suim în mașină și facem o vizita surpriză sau o excursie de o zi neplanificată, cumpărăm spontan o sticla de vin ca să o bem cu partenerul, facem dragoste pe hol înainte de a pleca la muncă etc.
EXEMPLU
Tu știi despre tine și ai ales să fii un angajat conștiincios și muncitor, pasionat de ceea ce face, care face tot ceea ce îi stă în putință să-și facă treaba bine și la timp.
Prin urmare tot ceea ce faci și spui confirmă exact valoarea asta.
Sunt convinsă că pe oricine aș întreba de tine, indiferent de locul de muncă, mi-ar spune același lucru – X este un tip pe care se poate pune bază oricând, care este conștiincios, extrem de muncitor și pasionat de ceea ce face.
Iar tu, știind asta despre tine și știind că și ceilalți te cunosc în acest fel, te comporți, în general, ca un angajat conștiincios și muncitor, pasionat de ceea ce face, care face tot ceea ce îi stă în putință să-și facă treaba bine și la timp.
Excepțiile sunt rare și de bun simț – sunt momente în care termini treaba cu întârziere sau o faci mai superficial. Dar de fiecare dată te asiguri că eventualele consecințe sunt pe termen scurt, monore și, când ai posibilitatea, te întorci la sarcina făcută superficial și o refaci corect și bine.
Ce se întâmplă când renunți, chiar și temporar, la aceasta „calitate”?
În exemplu de mai sus, dacă tu știi și crezi despre tine că ești un angajat muncitor, conștiincios, parolist și pasionat, în momentul în care îți bagi picioarele în muncă grav, devii stresat și faci tot posibilul să recuperezi.
Și ca să se întâmple asta este necesar ca alte aspecte ale vieții tale să fie date peste cap – ai o rudă bolnava, de exemplu.
Dar, dacă te uiți la comportamentul tău de-a lungul anilor, probabil că vei remarca că, indiferent de ce s-a întâmplat în viața ta, nu ai avut perioade în care să fii superficial pe termen lung la muncă, în rezultate.
Principii de Viata
Pentru că asta ar fi însemnat, pe de o parte, că ce știi tu despre tine nu este adevărat – să te contrazici pe tine însuti; iar, pe de altă parte, că ar exista CONSECINȚE pentru DEVIEREA de la acest principiu de viață.
Adică, dacă o iei razna și neglijezi în mod repetat sarcinile de muncă, șefii și colegii tăi, care te știu altfel:
- Vor începe să se întrebe ce se întâmplă cu tine și te vor întreba direct, în repetate rânduri, înainte de a-și schimba opinia despre tine. Dacă persiști în acest comportament….
- Își vor pierde încrederea în tine
- Vei fi avertizat
- Îți pierzi locul de muncă
- Îți pierzi veniturile
- Îți pierzi siguranța
- Devii stresat
- Devii deprimat?
În plus, ești perfect conștient de AVANTAJELE pe care ți le aduce faptul că EȘTI un angajat pe care se poate pune bază tot timpul:
- Apreciere – cine nu se bucură de ea?
- Respect – idem
- Încredere – idem
- Siguranța locului de muncă – idem
- Măriri de salariu – idem
- Libertate de a veni cu idei și sugestii – idem. Dacă lumea are încredere în tine și în discernământul tău, normal că vrea să îți cunoască opinia și va ține cont de ea
- Libertate în general – mai multă flexibilitate în ceea ce privește programul de muncă, mai multă considerație vizavi de eventuale situații personale care îți afectează performanța la muncă, mai puțină verificare a rezultatelor etc
- Relații în care te simți în siguranță, confortabil și autentic, apreciat/ă
Nu numai asta, dar ești și dispus la NEGOCIERE, iar ceilalți la fel – pentru că TU dai, iar EI dau. Pentru că aveți ÎNCREDERE unii în ceilalți – Tu NU ești nesimțită și îi lași cu fundul în baltă, iar ei îți dau flexibilitate să îți rezolvi problemele chiar și în timpul programului de lucru.
Și aveți încredere unii în alții că NU veți PROFITA de acest capital de încredere până la punctul în care relația de muncă este afectată – tu NU lipsești cu zilele și săptămânile fără să anunți și fără să îți faci treaba; iar ei NU te sună continuu, la orice zi și din noapte ca să te pună la treabă. Vă RESPECTAȚI reciproc nevoile, timpul și aveți încredere că nimeni nu profită.
În plus, având în vedere faptul că ai ALES să fii un angajat conștiincios, muncitor și pasionat, ai fost CONSTANT și fidel acestui principiu, INDIFERENT de locul de muncă pe care l-ai avut vreodată, indiferent de REGULILE firmei.
Te-ai adaptat la fiecare, deși unele poate au fost aproape la extreme – de exemplu, start-up fără reguli versus companie plină de proceduri și reguli.
Pentru că înlăuntrul tău, știi tu, despre tine, că ești un angajat conștiincios și muncitor, pasionat de ceea ce face și îți PLACE să fii așa, îți aduce avantaje evidente și MERITĂ să negociezi și să te adaptezi la reguli noi, că să îți păstrezi aceste avantaje.
Și, pentru că tu crezi despre tine că ești astfel și îți place de tine când ești așa, atunci este UȘOR să te comporți că un angajat conștiincios. Pentru că ALEGI și pentru că îți place de tine când ești așa.
Acum, ia acest exemplu, și pune pe altcineva în locul tău, pe fiecare paragraf, despre care știi că nu se ține de muncă și de promisiunile făcute șefilor/clienților/colegilor, care marea majoritate a timpului este șomer etc.
El/ea NU este un angajat conștiincios, muncitor, pasionat de ceea ce face. Și comportamentul lui/ei este în coerență totală cu ce este – nu se ține de treabă, nu se poate pune bază pe el/ea, nu poate avea un loc de muncă stabil, nu negociază. Pentru că el/ea NU este un astfel de angajat.
No, luați acest exemplu și folosiți-l pentru fiecare aspect al vostru:
- Fidel/infidel
- Sincera/mincinoasa
- Egoist/altruist
- Grijulie/neglijentă
- Misogin/respectuos față de femei
- Blândă/agresivă
- etc.
Ce se întâmplă când NU ne place ce aflăm despre noi?
Aici răspunsul este simplu – alegem dacă facem o schimbare sau nu. Dacă aflăm despre noi că avem tendința de a minți în general, dar că acest aspect ne aduce mai multe dezavantaje decât avantaje, avem posibilitatea să facem o schimbare și să ne ținem de ea.
Da, este chiar atât de simplu.
Ce se întâmplă dacă ce aflu despre mine e condamnat de societate?
Părerea mea este că dacă vrem să fim cu adevărat fericiți trebuie să fim autentici.
Dacă ești mincinos de fel, dacă îți este mai degrabă ușor să fabulezi, să inventezi lucruri, scrie povești, lasă imaginația să se desfășoare liber prin ficțiune, ca să aibă o supapă. Sau politician 😛
Dacă vrei o relație deschisă, cu mai mulți parteneri, caută pe cineva care îți împărtășește convingerile.
Dacă ești homosexual sau bisexual sau transsexual caută-ți grupul de apartenență. În absolut orice țară vei găsi persoane care au aceleași interese ca și tine și vei fi liber/ă să fii tu însuți în sfârșit.
Dacă îți este greu să fii fidel unui loc de muncă, fă-te freelancer, lucrează pe bază de proiect. Faci unul și ai X luni, în funcție de câți bani ai făcut, să stai fără să muncești.
Caută-ți grupul de apartenență. Există. Dar ca să știi care e acela trebuie să fii cinstit cu tine însuți și să știi cine ești TU, cu adevărat.
În încheiere încerc să sintetizez ideile principale:
- În general ne punem mai acut întrebarea “cine sunt eu” în momente dificile ale vieții noastre, dar este de fapt o intrebare care apare periodic
- Familia, școala și societatea sunt primele care ne “învață” cine suntem
- Când știm cine/cum suntem avem constanță în comportament, acțiuni, vorbe, decizii, suntem previzibili pentru cei din jur și pentru noi înșine
- Previzibilitatea NU înseamnă lipsă de spontaneitate
- Când știm cine suntem inspirăm încredere celor din jur care știu la ce să se aștepte de la noi
- Când aflăm cine suntem noi și nu ne place ceva, este o oportunitate de schimbare. Noi alegem. Și întotdeauna ne asumăm consecințele rezistenței la schimbare, precum și ale schimbării
- Când știm cine suntem suntem mai relaxați
- Ne este ușor să fim noi înșine odată ce am ales să aderăm (ca la un partid) la o valoare sau alta – adevăr/minciună, încredere/neîncredere, fidelitate/infidelitate etc ceea ce ne transformă în onești/mincinoase, de încredere/nu se poate pune bază pe noi, fideli/infidele etc.
- Suntem mai flexibili cu cei din jur cât timp ne respectă valorile la care noi am aderat – nu ne obligă să mințim, de exemplu. Implicit suntem mai adaptabili la mediu, dar și mai selectivi cu oamenii, pe principul “cine se aseamănă se adună”
- Înconjurându-ne de persoane care ne seamănă vom fi mai relaxați pentru că vom ști la ce să ne așteptăm de la ei, indiferent ce înseamnă asta. Sunt puțini cei care vor să navigheze prin viață ca soldații din Vietnam, fără să cunoască terenul și să știe la ce să se aștepte.
- Cei care știm cine suntem știm și ce vrem. Iar cei care știu ce vor știu și ce au de făcut ca să obțină ce vor. Iar cei care obțin ce vor sunt mai fericiți. Iar oamenii fericiți sunt recunoscători și sunt și mai fericiți.
Când știm cine suntem suntem cu adevărat LIBERI
Spor la treabă dragii mei. Vă doresc un drum lin în față, pentru că așa va fi după ce știți cine sunteți.
Vă asigur că este un pas uriaș în a vă găsi liniștea interioară și a vă construi o viață care vi se potrivește și în care veți fi cu adevărat fericiți, indiferent ce înseamnă asta.
Vă pupă,
LIA