Ep. 54 – Abuz Emotional in Cuplu – Noi suntem singurii abuzatori ai vieţii noastre

  • LOVEcast

Buna, dragii mei, si bine v-am gasit la mesajul de astazi al Liei!

O sa fie un audio cu destul de multa tenta personala, nu neaparat usor de facut, il am in minte de ceva timp, dar am decis sa il fac dupa ce ies din starea de victima si sa ma concentrez pe lectii si nu pe poveste.

Am mai facut odata audio-ul asta si voiam sa il denumesc “Am iubit un abuzator” pentru ca asta a fost partea de victima din Lia care voia sa isi impartaseasca povestea in ideea ca poate sunt si alte persoane care sunt intr-un context din care eu am iesit, dar am iesit greu, si poate ajuta cu ceva.

Surprinzator am simtit nevoia sa reascult acel audio, ceea ce de obicei nu fac, si mi-am dat seama ca de fapt era o victima care isi plange de mila si spunea acolo o poveste trista.

Dar ce mi-a atras atentia a fost ca la finalul audio-ului mergeam pe lectii, pe ce am invatat din asta si cumva a fost ca un fel de audio captartic si vindecator care se continua cu ceea ce va voi impartasi astazi si cu o focusare pe lectii si pe optimism.

Am avut o relatie de doi ani de zile in care mi s-a parut mie ca sunt extrem de indragostita si ca iubesc foarte mult si ca mi-am intalnit Fat Frumosul si care din punct de vedere emotional a fost o relatie profund abuziva pentru mine in ciuda faptului ca din punctul de vedere al ceea ce este vizibil nu era deloc abuziva.

Nu tipa la mine, nu ma jignea, nu ma batea… ma insela si a facut chestia asta pe toata perioada relatiei si a fost destul de dificil sa imi dau seama ca sunt intr-o relatie profund toxica, abuziva si sa ies de acolo.

Pana la urma literalmente cred ca m-a ajutat Dumnezeu sa ies de acolo ca probabil ca si acum as fi fost prinsa pentru ca l-am prins inselandu-ma iar si m-am desprins brusc de acolo.

Ala a fost punctul in care am zis “pana aici! Gata! Fuck off! Out!”, dar procesul de vindecare a fost greu, a fost foarte greu pentru mine.

A trecut un an de cand ne-am despartit si inca mai am mici rani pe suflet care periodic sunt usor de zgandarit. Mi-a fost greu!

Cat am fost in relatia respectiva nici nu mi-am dat seama ca este o relatie abuziva emotional.

Aveam un permanent sentiment de nefiresc, ii spuneam si lui chestia asta ca am un sentiment permanent de nefiresc.

Era intuitia mea care urla si spunea “Lia iesi de aici pentru ca este rau” si imi ascultam mintea care spunea ca sunt o femeie de 40 plus, ca el este un barbat de 50 plus care castiga bine si este un inginer de succes, cu casa proprie, cu masina proprie care nu ma bate, nu urla la mine, nu ma jigneste si atunci este suficient de bun ca sa fie bun de sot; iar intuitia mea urla “Lia, vezi ca omul asta este toxic.

Este toxic si stima ta de sine scade de la o luna la alta.

Te distruge psihic, pur si simplu. Ti-a adus aproape numai suparari.

Iesi de acolo!” si mintea spunea “nu ca pe altcineva mai bun de atat nu gasesc.”

Si am facut jocul asta nebun de ele timp de doi ani de zile cu foarte-foarte multe despartiri era un moment in care imi ascultam intuitia si fugeam efectiv de el, ii dadeam papucii, el era foarte insistent.

Mai mult sau mai putin ma urmarea, pur si simplu.

Ma aburea de fiecare data, eu ma lasam aburita de cuvintele lui frumoase si de promisiunile facute cu lacrimi in ochi, ma intorceam, era o saptamana-doua bine si dupa o luam de la capat.

Si acum este destul de dificil de explicat cum am resimtit eu acest abuz emotional.

O sa incep prin a face o referire la un audio pe care l-am facut, “Ce inseamna sa pornesti o relatie din lipsa”, si spuneam acolo ca in momentul in care porneste o relatie din lipsa, persoana cu care te cuplezi are in exces ceea ce tu consideri ca nu ai.

Eu la vremea la care l-am intalnit pe acest nenica aveam stima de sine jos.

Eram convinsa ca sunt batrana, tocmai facusem 40 de ani.

Este o varsta destul de delicata pentru o femeie.

Este inceputul batranetii din punct de vedere societal.

Aveam in minte cuvintele mamei “ce este in neregula cu tine de nu esti casatorita si cu copii?” si “de ce nu ai o relatie?”, presiunea a diversi prieteni, cunoscuti cu “ar trebui sa-ti gasesti si tu pe cineva”, si asa mai departe si m-am agatat de prima persoana care mi-a dat atentie.

Prima lipsa care era in mine era ca eu mie nu imi dadeam atentie.

Nu-mi dadeam atentie pur si simplu.

Munceam excesiv, mancam emotional, imi vorbeam urat, aveam un discurs zilnic cu cuvinte urate, cu stampile: “esti batrana”, “ceva este in neregula cu tine”, “esti prea pretentioasa”, “ce proasta ai fost atunci”, “ce proasta am fost atunci” – asta imi spuneam.

Eram pe lipsa si nenica asta a venit si m-a umplut de complimente si nu mi-am dat seama ca este un semnal de alarma foarte mare faptul ca vine cu atata forta peste mine.

Ulterior am descoperit ca este o trasatura a persoanelor care fie sunt narcisisti, fie au trasaturi foarte bine reprezentate de narcisisti si narcisistii pornesc orice relatie cu asa numitul “love bombing” – cand te bombardeaza cu complimente, cu atentie, cu cuvinte mari, cu promisiuni mari, cu ajutor, cu sfaturi si asa mai departe – de ti se pare ca l-ai prins pe Dumnezeu pe Pamant, iar in momentul in care esti prinsa sau prins in relatia respectiva incep sa-si dea arama pe fata. La fel a fost si in cazul nostru.

Primele doua-trei saptamani au fost efectiv de bombardament din punctul asta de vedere: cu mesaje dragute, sweet – are cuvintele la el –.

Eu eram pe lipsa si m-am indragostit.

M-am indragostit lulea, pur si simplu si dupa aia m-a inselat prima oara.

I-am dat papucii, pe atunci chiar la inceput inca mai avem pe ici pe colo cate o limita.

S-a tinut dupa mine si ne-am impacat si dupa aia a inceput partea de toxicitate.

Toxicitate care se manifesta foarte mult in special prin lipsa oricarei forma de siguranta in relatia de cuplu.

Singurul aspect de care am fost sigura a fost ca lucrurile pe care eu i le marturisesc cel mai probabil vor ramane intre noi doi pentru ca este, era cel putin si cred ca este in continuare, un tip foarte discret.

Literalmente nu duce vorba mai departe si a fost un lucru pe care eu l-am apreciat mult, dar in rest nu aveam baza pe el pe absolut nimic.

Anul 2019 in care l-am cunoscut a fost un an foarte-foarte greu pentru mine cu tot felul de schimbari profesionale, iar personal a fost un an foarte greu in special pe partea de sanatate in familie, un an extrem de stresant.

Sunt exact situatiile in care ai nevoie de parteneri sa fie acolo, nu neaparat sa faca lucruri grozave dar sa fie, sa fie prezent, sa te ia in brate, sa zica o vorba buna, dar sa fie prezent ceea ce el nu a facut absolut deloc.

Singurul moment in care a fost prezent a fost cand tatal meu chiar a murit in 2019 si a mers cu mine la inmormantare si m-a ajutat cu drumul cu masina.

In rest nu doar ca nu a fost, dar a fost un factor de stres colosal… colosal.

Nu scapa nicio ocazie sa-mi scada stima de sine.

Nu s-a tinut de absolut nicio promisiune ever.

Mintea pur si simplu ca sa minta.

Nu stiu exact ce era in capul lui exceptand ceva strategii bolnave de a ma face geloasa, nu stiu.

Imi povestea de tot felul de femei care se tin dupa el, cum era el cat pe ce sa i-o traga vecinei care statea usa in usa cu el si s-a oprit in ultima clipa.

Tot felul de chestii de genul asta.

Iar eu eram atat de desprinsa de propria persoana incat ii gaseam scuze.

A fost una din situatiile foarte clare in care cunostintele mele de psihologie au functionat totalmente impotriva mea pentru ca in loc sa-i dau papucii ca este tacanit ca si barbat, pentru ca cine il cunoaste dinafara este un tip foarte sweet, este simpatic, sare in ajutor, te duce cu masina, te imprumuta cu bani, nu-i cere inapoi daca nu-i dai, glumeste foarte mult, cum spuneam este un inginer de succes, dar ca partener este un partener, din punctul meu de vedere, sick, pur si simplu.

Numai el stie ce rani sufletesti are de a ajuns sa se comporte asa cu femeile din viata lui, dar este bolnav… cred, nu stiu, whatever, conteaza mai putin acest lucru.

Important este ca eu eram permanent stresata.

Niciodata nu stiam la ce sa ma astept din partea lui.

Am invatat destul de repede ca surprizele pe care mi le face vor fi intotdeauna neplacute: fie mai aflu ca mai umbla cu una-alta, l-am prins cu profil pe Tinder, whatever, fie ca ma lasa cand imi este lumea mai draga, nu puteam sa facem niciun plan de concediu in doi, intotdeauna concediile pe care le-am facut impreuna le-am facut impreuna pentru ca eu imi bagam picioarele si imi faceam rezervari si asa mai departe si fix in ultima zi inainte de a pleca se lipea si el de mine si mergem impreuna; pentru ca altfel il intrebam “ba, mergem si noi acolo? Uite, hai sa facem un weekend prelungit acolo.

Hai sa facem chestii impreuna, sa plecam undeva” (n.r. el raspundea) “nu stiu. Vedem. S-ar putea.” si trebuia sa ma descurc singura.

Toata nesiguranta asta care a venit pe una din ranile mele de baza, frica de a fi parasita, pe mine m-a scos din minti.

Frica de a fi parasita pe alta, chestie pe care el a exploatat-o foarte bine cu tot felul de povesti legate de femeile care se tineau dupa el incontinuu, faptul ca ma lasa singura la greu.

In momentul in care eu protestam si in urma unei discutii ajungeam la concluzia ca intr-adevar este necesar sa schimbe anumite aspecte din comportamentul lui era o chestiune de ore pana cand incepea sa ma atace ca nu sunt creativa, ca nu sunt chiar asa de frumoasa, ca sunt pretentioasa, ca pe altcineva ca el nu o sa mai gasesc, ca fosta lui nevasta era mai buna decat mine, si asa mai departe.

Cum ziceam, nu cred ca m-as fi desprins de una singura dar cineva acolo sus ma iubeste foarte tare si l-am prins ca ma insala din nou si de data asta i-am dat papucii oricat de greu mi-a fost, dar i-am dat papucii de tot si am refuzat sa mai comunic cu el.

Am invatat ulterior ca ceea ce simteam eu pentru el in niciun caz nu era iubire ci era asa numita codependenta si ca de fapt am avut in acesti doi ani un dans nebun si foarte bolnav din partea amandurora, cu schimbari de roluri de la victima la abuzator, fiecare dintre noi jucand aproape in mod egal aceste roluri.

Eu eram victima cand acceptam comportamentul lui care imi genera atat de multa insecuritate si suferinta: comparatiile cu alte femei, jignirile, parasitul periodic.

Parasit periodic care nu era din asta explicit ca nu cumva sa fie ceva de reprosat, pur si simplu disparea, nu mai cauta.

Iar in rol de abuzator la randul meu, de persecutor eram in momentul in care foloseam cunostintele de psihologie pe care le aveam pentru a-i demonstra ca este fucked up, dar de fapt eram amandoi mega fucked up.

Eram intr-o relatie de codependenta amandoi, eu dependenta de complimentele lui, cred ca el dependent la randul lui de atentia pe care i-o acordam unul de celalalt.

Cand am facut audio din postura de victima si am spus aceasta poveste, mi-am dat seama care este de fapt esenta si lectia cea mai mare care a venit din aceasta relatie profund toxica pentru mine.

In momentul in care alegem sa stam intr-o relatie indiferent de tipul ei ca este o relatie profesionala, ca este o relatie de prietenie, sau relatie de cuplu, sau o relatie de amicitie pe care o resimtim toxica, in care simtim ca nu putem sa fim noi insine, in care simtim pur si simplu disconfort, stres nimeni nu este de fapt abuzator cu noi ci singurul abuzator din relatia respectiva suntem noi insine.

A fost atat de eliberatoare aceasta concluzie pentru ca eu ma pot opri din a ma abuza pe mine insami, ceea ce am si facut.

Am facut-o greu, mi-a luat un an ca sa ajung la aceasta concluzie, sa ma vad intr-o oglinda pe care am refuzat foarte mult timp sa o vad, sa ma uit la mine insami si sa spun “Lia, singurul abuzator din viata ta esti tu”

Ca nu mi-a picat bine aceasta concluzie este cu totul altceva, dar eu asupra mea am control. Iar in momentul in care am incetat sa ma mai abuzez in toate felurile posibile: muncind excesiv, mancand emotional, facand excesiv de mult sport chinuitor, acceptand relatii de prietenie si de cuplu in care nu-mi era bine.

Nici nu conteaza daca sunt nebuna sau nu, de ce nu-mi era bine… important este ca nu-mi era bine si in momentul in care nu-ti este bine nici nu mai conteaza la un moment dat explicatiile, pur si simplu iesi.

Iesi pentru ca este foarte greu sa te vindeci cand stai intr-un mediu toxic.

Este ca si cum ai cere unui dependent de droguri, de droguri grele, cocaina, heroina sa se lase de droguri locuind in casa cu drogati, avand la dispozitie permanent drogurile.

Sunt foarte putini oameni care sa aiba acest nivel de vointa, pur si simplu trebuie sa iesi din mediul toxic ca sa te poti vindeca.

Este exact ceea ce am facut eu.

Am iesit din mediul toxic, l-am blocat peste tot, l-am evitat, am fugit – cateodata fuga este sanatoasa chiar daca poate sa fie rusinoasa –, am renuntat la atitudinea de amazoana care poate sa faca fata.

Intamplarea face ca suntem si vecini de bloc nu neaparat de scara, dar de bloc, prin urmare ne intalneam foarte des in special cand ieseam sa ne plimbam cateii.

Am fugit, am schimbat traseul de plimbat cateii pentru ca am avut nevoie sa respir.

Pur si simplu am avut nevoie sa respir.

Si ce s-a intamplat a fost absolut magic.

Am inceput sa-mi vorbesc frumos, am inceput sa imi dau voie sa gresesc, am inceput sa fac sport bland, am incetat sa mananc emotional, mi-am dat voie sa simt si emotii care nu imi placeau cum ar fi rusinea, rusinea pentru lucruri pe care le-am impartasit doar jurnalului meu legate de lucrurile pe care am acceptat sa le fac in relatia cu el doar ca sa il fac fericit fara sa ma gandesc ca pe mine, a accepta acele lucruri imi genereaza o stare profunda de nefericire si de rusine.

Lucruri pe care le-am povestit doar jurnalului meu.

Am acceptat o bucata lunga de timp ca sunt prea slaba, ca daca ma intalnesc cu el din nou si incepe sa-mi vorbeasca ii pic din nou in brate si reiau circuitul, si am fugit de el pana cand m-am detasat suficient de mult emotional cat sa pot sa ma uit la el si sa nu simt nimic.

A fost extraordinar! Momentul in care m-am intalnit prima oara fata in fata cu el si nu am mai simtit nimic, nici furie, nici ura, nici iubire, nici frica, nici nimic… pur si simplu nimic a fost extraordinar, a fost eliberator.

El ca toti narcisistii si-a tras imediat o gagica, m-a daramat la momentul respectiv acest lucru.

Zilele trecute imi impatuream niste haine pe care trebuia sa le bag in dulap si mi-am dat seama ca ii multumesc tipei respective ca l-a luat ea.

Imi vine sa rad.

Efectiv ii multumeam pentru ca avand atentia concentrata pe alta femeie eu am avut timp sa respir, sa nu mai fiu bombardata cu toata atentia cu care venea el spre mine si stia exact cum sa ma abureasca, sa ma vindec si acuma poate sa vina cu marea si cu sarea pentru ca nu mai inseamna nimic pentru ca m-am vindecat.

Si mi-am dat seama ca ii multumesc femeii respective in gand ca mi l-a luat de pe cap pur si simplu si ma gandeam ca probabil acelasi cadou i-am facut si eu fostei lui sotii pentru ca eu l-am cunoscut imediat ce semnase actele de divort, ca probabil si femeia respectiva a avut timp sa-si dea seama ca viata fara el este mult mai linistita – nici nu conteaza daca este fericita… este linistita – si ca am facut un circuit de femei victima care o salveaza pe cea anterioara pentru ca atunci cand l-am prins inselandu-ma l-am prins si ca a incercat sa se impace cu fosta sotie si asta ii dadea cu flit.

Nici nu stiu ce titlu sa dau acestui audio.

Pot sa spun persoanelor care trec printr-o astfel de situatie, pot sa va spun cateva lucruri: nu sunteti nebuni si nebune.

In momentul in care sentimentul de nefiresc persista cateodata nici nu este macar necesar ca in cadrul relatiei sa stati sa analizati de ce aveti acest sentiment de nefiresc.

Iesiti din relatie, luati-va timp sa va linistiti si o sa va dati seama ce anume va genereaza acest sentiment de nefiresc.

In momentul in care o relatie aduce preponderent o stare de stres de, nefericire, de apasare nu este o relatie potrivita.

Fara stampile de bun sau rau, pur si simplu nu este o relatie potrivita.

In momentul in care in cadrul unei relatii de cuplu, in special, suntem butonati preponderent pana cand ies demonii din noi – ca toti ii avem.

Toti avem demoni. Toti avem o latura agresiva, toti avem o latura nebuna, toti avem o latura rautacioasa, si asa mai departe – dar in momentul in care relatia pe care o avem scoate preponderent in evidenta, zgandare aceste trasaturi nu este o relatie pozitiva.

Nu este o relatie potrivita pentru ca o relatie sanatoasa ne ajuta sa crestem, sa devenim versiuni mai bune ale noastre, invatam lucruri faine de la partenerul nostru, ies la iveala preponderent aspectele noastre frumoase: blandete, iubire, comunicare sanatoasa, tandrete, loialitate, prietenie; dar cand ies demonii ceva este in neregula la relatie.

Nu la persoana cu care relationam ci la relatie pur si simplu.

Este ca si cum, daca ne raportam la povesti, daca va aduceti aminte era “Apa vie, apa moarta”, este ca si cum am bea preponderent apa moarta.

Iesiti din aceste relatii, sunt toxice si efectele sunt pe termen lung si cu cat stam mai mult intr-o astfel de relatie, cu atat procesul de vindecare este mai complicat si mai greu.

Se duce dracu toata stima de sine pe care o avem, putinul pe care-l avem; si spun “putinul” pentru ca o persoana care este sanatoasa si increzatoare in calitatile pe care le are nu sta intr-o astfel de relatie deloc, se prinde din prima si iese repede dintr-o astfel de relatie care este toxica.

Si ca sa concluzionez si poate sa va ajut sa iesiti din starea de victima, exceptand perioada in care suntem acasa si avem o familie care este abuziva cu noi si practic suntem neputinciosi pentru ca depindem din punct de vedere financiar de persoanele respective, singura fiinta abuzatoare din viata noastra suntem noi insine.

In momentul in care noi incetam sa fim abuzivi cu noi insine: schimbam locul de munca care este toxic chiar daca ne ducem pe mai putini bani dar ne ducem intr-un spatiu in care nu suntem jigniti, nu suntem santajati, nu suntem criticati excesiv, ne ducem intr-un mediu in care crestem, in care stam linistiti; rupem prieteniile care sunt toxice, rupem relatiile care sunt toxice.

Asa ca in loc sa aratati cu degetul catre partenerul sau partenera voastra care va abuzeaza in diverse feluri, eu nu zic ca comportamentul lor nu este abuziv eu zic ca nu avem nicio sansa sa schimbam astfel de persoane oricat ne-am dori.

Si daca azi suntem intr-o relatie de cuplu in care nu ne este bine, dar ramanem in relatia de cuplu sperand ca persoana cu care avem relatia respectiva se va schimba si ca lucrurile se v-or imbunatati ne abuzam pe noi insine.

Daca noi astazi nu putem sa acceptam persoanele cu care relationam exact asa cum sunt, dar alegem sa stam in relationarile respective sperand ca lucrurile se v-or schimba ne abuzam pe noi insine pentru ca nu avem niciun control.

Nu avem niciun control asupra persoanelor cu care relationam.

Avem foarte putin control asupra mediilor in care intram, dar avem control asupra deciziei de a sta sau a pleca.

Avem control asupra deciziei de a ne purta frumos cu noi insine, de a ne respecta pe noi insine si de a actiona in consecinta.

Prin urmare, oricat de apetisant suna o poveste de genul asta “am iubit un abuzator” asa cum incepusem primul audio pe care l-am facut pe aceasta tematica, nu exista asa ceva.

Singura poveste care exista este “cel mai mare abuzator al vietii mele sunt eu” si vreau sa schimb asta.

Si primul pas este sa incepem sa ne facem macar un compliment pe zi.

Primul pas spre blandete.

Da, suna foarte dramatic – in engleza este un cuvant “appealing”.

Este foarte usor sa aratam cu degetul spre ceilalti spunand ca sunt niste abuzatori, dar cine le permite sa fie abuzatori? Noi.

Prin urmare, alegand sa stam in medii si in relatii in care suntem abuzati de fapt avem un singur abozator in viata noastra si acela suntem noi insine.

Fiti schimbarea pe care vreti sa o vedeti in lume!

Va pupa,

Lia!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *